-Alo?
-Iar plângi?
-Nu.
*Beep*
Peste 20 de minute, soneria. E ea. Frumoasa, aroganta și rece. Ochi căprui, mari, expresivi. Fata ovala, parul vopsit albastru. Îmi inspectează rapid înfățișarea, strâmbă din nas și murmura "proasto.". Atât. Dintr-o singura mișcare fluida, scapă de haina de iarna și dispare în bucătărie. Apare după 10 minute, ducând o tava, cu doua căni aburinde. Sta și se uita la mine. Ma încăpățânez sa tac. Mi-e greu. Ridic ochii. Nici nu este nevoie sa vorbesc. Ma citește. Trece rapid în revista pagubele. Parca vad cum le împarte în doua categorii: temporare și permanente. Concluzionează: toate sunt temporare. Indiferent de situație, concluzia ei e aceeași. Pe măsură ce-mi vorbeste, totul se simplifica. "Faci aia acum, aia mai târziu, uiți de ailaltă...".
Se ridica sa plece. Ii rostesc numele.
-Hmm?
-Mulțumesc.
Aproape un zâmbet.
-Dormi, spune ea. Ne vedem mâine.
Și plecă lăsând în urma ei primăvara.
...ce bine ca ești.
vineri, 30 ianuarie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu