duminică, 14 octombrie 2007

Plouă. Iar fiecare picătură de apă este parte din mine. Din dragostea mea. Din amintirea ta. Mă uit pe geam. Nu e nimeni afară. Pusă pe ganduri ies în ploaie, iar picioarele mă poartă spre acealeaşi locuri. Ajunsă lângă castanul nostru, un surâs îmi curbează buzele. Îmi amintesc de vremurile bune, atunci când din fiecare lacrimă a ta se năştea un curcubeu, iar din fiecare zâmbet al meu se năştea o floare. Nu ştiu ce să fac. Aroma frunzelor ude şi sunetul de chitară mă droghează...Mi-e dor de caleidoscopul de emoţii care ţi se zărea pe faţă atunci când te priveam. Acum, când sunt din nou îndrăgostită, ţie-ţi mulţumesc. Acum înţeleg de ce m-ai rănit...Acum înţeleg cât m-ai iubit. Şi poate e prea târziu...dar...îmi pare rău că te-am urît.

luni, 1 octombrie 2007

Albastru confuz...




Nu vreau sa stiu nimic acum. Nu vreau sa ma iei in brate si sa-mi apui ca totul e trecator...Pentru ca e o minciuna. Un singur lucru am pierdut azi. Unicul de care imi pasa. Unicul care nu ma ranea prin existenta, ci prin absenta.
Mi-e frica. Toate lucrurile au capatat o aura albastru inchis. Albastru confuz. Ca marea la apus. Ca ochii fetitei cu minge rosie. Albastru ca ura care am vazut-o in ochii tai inainte sa pleci. Albastru infinit...sufocant...letal.