Plouă. Iar fiecare picătură de apă este parte din mine. Din dragostea mea. Din amintirea ta. Mă uit pe geam. Nu e nimeni afară. Pusă pe ganduri ies în ploaie, iar picioarele mă poartă spre acealeaşi locuri. Ajunsă lângă castanul nostru, un surâs îmi curbează buzele. Îmi amintesc de vremurile bune, atunci când din fiecare lacrimă a ta se năştea un curcubeu, iar din fiecare zâmbet al meu se năştea o floare. Nu ştiu ce să fac. Aroma frunzelor ude şi sunetul de chitară mă droghează...Mi-e dor de caleidoscopul de emoţii care ţi se zărea pe faţă atunci când te priveam. Acum, când sunt din nou îndrăgostită, ţie-ţi mulţumesc. Acum înţeleg de ce m-ai rănit...Acum înţeleg cât m-ai iubit. Şi poate e prea târziu...dar...îmi pare rău că te-am urît.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu